Revoluția exterioară a învins!

Nicolae Comanescu – Nu ne-am 2 ( We didn’t), acrilic pe pînză, 120 x 140 cm, 2014  (H’art gallery)

 

Revoluție a fost un cuvînt auzit de mine pentru prima oară la televizor. Atunci, în 1989, eu aveam 15 ani, eram destul de citit pentru vîrsta mea și cuvinte periculoase ca “revoluție” sau „genocid” nu le citisem decît prin căteva cărți de istorie. Greșesc… de genocid n-am aflat decît prima oară cînd tata, aflat la Piatra Neamț să taie porcul, m-a sunat seara pe 20 decembrie. “Nu ieși afară că e genocid.” Ce dracu o fi asta, m-am gîndit și evident că am ieșit. Am asistat pe parcursul a 5 zile la tot soiul de scene-șoc care mi-au deschis ochii și mi-au trezit simțirile. Ceva s-a schimbat atunci, am resimțit totul ca pe o deșteptare dintr-un somn în ritm de fanfară. Totul părea ireal, pentru că … era ireal. Momentul acela a fost unic, cine l-a trăit în acele coordonate are un stigmat pe viață. Retrospectiv mă gîndesc că el a marcat o generație și din punct de vedere istoric este un eveniment unic, irepetabil, și care, în ceva timp, va deveni ermetic și de neînțeles. Să mă explic. A fost o revoluție televizată. Dacă am analiza evenimentul respectiv ca pe un fenomen media ne putem da seama că a fost ceva de neegalat. Mai întîi a avut parte de “full audience”, cu toții ne uitam la televizor și nu în felul în care ne uităm acum. Sensibilitatea era proaspătă, nu fuseserăm prea expuși la televizor, anii 80 pe TV au fost plini de propaganda ceaușistă. Aveam două ore seara cu Ceaușescu și Mihaela pentru copii. Nu se instaurase încă sentimentul teatralității. Acum, de fiecare dată cînd deschidem televizorul, odată cu imaginea luminoasă, se trage cortina. Fiecare dintre noi știe că acolo se petrece un teatru, că e o regie, că manipularea este prezentă, că ceva se vinde sau cineva e pedepsit. În 1989 toate acestea nu existau, ce vedeai la televizor era realitatea și, mai mult decît atît, totul se schimba la modul radical și în timp real. O asemenea situație socială nu mai e cu putință acum cînd imaginile mișcate curg pe telefoane, reclamele sunt foc continuu iar socializarea directă de pe maidan a fost înlocuită cu jocuri în rețea sau conversații impersoanale pe Facebook. Momentul acela din decembrie 89 parcă a fost conceput de un mare dramaturg antic. Pe lîngă absența sentimentului de teatralitate și audiența totală, lupta se dădea pentru libertate. Îmi aduc aminte, cu jenă, că și eu am urlat cu pumnul ridicat în sus “Libertate!”, că strigătul acela era o descărcare orgasmică, vinovată și excitantă în același timp. Toată experiența aceea s-a terminat cu un snuff movie. La sfîrșit l-am omorît pe Ceaușescu, aproape live, și cu toții am dănțuit ca niște draci, chiuind de fericire. Îmi amintesc că-mi spuneam că dacă aș fi avut un pistol, și era în fața mea, l-aș fi executat fără drept de apel. Mi-e foarte jenă de asta acum. Să rezumăm: ne-am revoltat, ne-am uitat cu toții la televizor cum se schimba realitatea în direct, am urlat și cîntat în piețe, am văzut cum mor oameni, l-am prins și judecat sumar pe Ceaușescu după care l-am executat în grabă, am exultat, ne-am îmbătat, după care, de Crăciun a început să ningă. Așa ne-am cucerit libertatea. Iar cei care l-au omorît pe dictator au fost în mare parte decrețeii. A fost un paricid eliberator. Nu cred că un astfel de “performance” colectiv mai e cu putință undeva pe glob acum. Ne-am dezvrăjit, suntem vaccinați, am văzut prea multe și nu mai credem în multe. Azi revoluția a devenit loviluție, descărcările energetice colective se fac după ora 18, în Piața … Revoluției fără risc, fără singe și sunt cool. Revoluția nu mai poate fi televizată pentru că a învins. A devenit dans social, consum popular și fapt istoric valorificat comercial. Hasta la siempre!

Share: facebookredditmailfacebookredditmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*
Website