Sărăcie, responsabilitate şi participare. Ieşirea din cercul vicios.

În timpul vizitei în România a Raportorului Special ONU pe Probleme de Sărăcie Extremă și Drepturile Omului, Philip Alston, instituțiile statului și înalții oficiali și-au demonstrat incompetența și lipsa de viziune. În anul 2015, România va apărea în Raportul cu privire la Sărăcia Extremă al Națiunilor Unite ca fiind condusă de instituții discriminatorii, rasiste, cu discurs neoliberal și fără voința de a eradica sărăcia, deși mijloace există. Conform declarației de final de misiune, România neagă gradul de extindere a discriminarii și sărăciei la nivel național, deși datele arată că 90% din gospodăriile romilor suferă deprivări materiale severe (conform Băncii Mondiale), 40% din populația totală a țării trăiește la risc de sărăcie extremă, iar 29% suferă deprivări materiale severe.

Din păcate, într-o eră a drepturilor omului și luptei împotriva discriminării la nivel internațional, stereotipuri precum „țiganii ne fac de râs în Europa și în lume”, „muncitorii care migrează sunt căpșunari și needucați”, „cei săraci sunt leneși și hoți”, „asistații social aleg să fie săraci, nu vor să muncească” sunt foarte răspândite, inclusiv la nivel guvernamental. De fapt, România își strică imaginea prin faptul că rămâne un ultim bastion european al rasismului și discriminării sistematice a săracilor.

România pierde $28 miliarde anual doar din evaziunea fiscală, în mare parte a firmelor și companiilor. Cu toate astea, vina pentru sărăcie şi sub-dezvoltare este atribuită celor mai defavorizați, care sunt acuzați că nu muncesc, prin urmare nu plătesc taxe. Din contră, aceștia muncesc din greu în condiții care nu le oferă demnitate și nici siguranță. De exemplu pe șantiere mulți oameni muncesc cu ziua, la negru, pentru că angajatorii nu vor să plătească taxe statului și profită de disperarea celor vulnerabili plătindu-i cu sume derizorii. Posibilii angajaţi legal pierd, cei angajați la negru pierd, statul pierde, iar singurii care căştigă rămân antreprenorii. Adevăratele pierderi majore din bugetul de stat nu sunt deci, taxele neplătite ale celor mai săraci. Chiar şi atunci când aceștia sunt angajaţi legal, datorită nivelului salarizării, taxele colectate de la ei sunt aproape neglijabile.

Philip Alston nu se sfiește să demonteze argumentul rudimentar pe care fostul premier Victor Ponta îl susținea la dezbaterea cu societatea civilă pe marginea Strategiei Naționale de Incluziune Socială și Reducerea Sărăciei, și anume că „de unde nu e, nu putem să dăm”: „Ar fi rezonabil să presupunem că incapacitatea Guvernului român de a face față în mod adecvat acestor provocări este un rezultat al constrângerilor bugetare. Dar realitatea fiscală spune, de fapt, o poveste foarte diferită. Cu o cota unică de impozitare pe venit de 16%, România are cel mai regresiv sistem de impozitare din Europa. Cu alte cuvinte, a fost luată o decizie politică de a nu crește rata netă efectivă de impozitare pentru persoanele fizice cu venituri mai mari, față de cele cu venituri mai mici. Astfel, s-a renunțat de dinainte la posibilitatea de a crește veniturile fiscale pentru sprijinirea creșterii cheltuielilor pentru combaterea sărăciei. În plus, ratele efective de colectare a taxelor sunt scăzute, iar evaziunea fiscală și corupția la scară largă reduc și mai mult aportul de venituri[…]Mi s-a spus adesea că sărăcia este o alegere. Așa este, dar alegerea este făcută adesea la nivel de politici guvernamentale, mai degrabă decât de persoanele aflate în sărăcie”.

Nu populația săracă este deci, vinovată pentru bugetul insuficient. Ajutoarele sociale oferite de România sunt derizorii. O persoană singură primește ajutor social de 142 de lei lunar, suma per persoană scăzând cu cât familia este mai numeroasă, ajungându-se la 527 de lei lunar pentru o familie formată din cinci membri. Această sumă de bani nu poate asigura nici măcar alimentația de bază lunară, cu atât mai puțin alte cheluieli precum încălzire, electricitate, îmbrăcăminte, rechizite, medicamente etc. Prin urmare, o sumă atât de ridicolă nu poare fi văzută ca un incentive al celor săraci de a se plasa în afara pieței muncii.

Ce se poate face? Philip Alston susţine că România se poate redresa prin voință politică şi reformă instituțională: „Chiar și FMI mi-a spus că România are suficient spațiu fiscal pentru creșterea cheltuielilor pentru eradicarea sărăciei. Dar resursele au fost, mai degrabă folosite pentru a finanța condiții mai bune pentru cei relativ bogați”. Iar în privinţa reformei instituţionale, administrația încă opune rezistență ideii de transparență, de consultare și de responsabilitate.

Transparența, deşi înţelesul ei comun se referă la accesul la documente și date de interes public, are un aspect mai profund, legat de cunoaşterea şi asumarea stării în care se află societatea. România trebuie să renunțe la încercările de a cosmetiza și ascunde disfuncționalități. Obsesia cu „imaginea României” în sfera internațională nu este decât o moștenire nefericită a comunismului când totul trebuia să pară impecabil (deși toată lumea știa că nu e așa), mască sub care se regăseau lipsuri, suferință, opresiune și șantaj. România nu poate apăra o imagine bună care nu există și nici nega o imagine proastă care se confirmă nu prin stereotipuri, ci prin date clare, instituții disfuncționale, abuzuri, corupție, violență, discriminare și refuzul deliberat de a îndrepta lucrurile.

Consultarea reală este, de asemenea, importantă. Angajații guvernului şi decidenții politici nu sunt experți în toate, deși iau decizii care ne privesc pe toți. Dacă nu există consultare, politicile ori nu vor avea rezultate, ori vor genera rezultate nedorite. Consultările ajută la prioritizarea nevoilor și distribuirea optimă a eforturilor și fondurilor. Un decident politic, sau un expert nu poate identifica din birou în mod corect problemele reale cu care se confruntă persoanele vulnerabile în comunitățile lor. De exemplu, se dorește un sistem de servicii de plată electronic pentru îmbunătățirea serviciilor sociale și renunțarea la plățile în numerar. Cum ne putem gândi că cei care trăiesc în sărăcie lucie, unde nu există nici electricitate, nici transport, o să își permită să meargă în cel mai apropiat oraș cel puțin odată pe lună pentru a-și scoate „ajutorul” social de la bancomat? Exemplul cardurilor de sănătate ne arată că tehnologia poate acţiona ca o barieră care lasă anumiţi cetăţeni în afara sistemului. Prin consultări directe s-ar putea afla că nu sistemul de plăți electonic este prioritar, ci faptul că unii copii nu au hrană, muncesc cu ziua, nu au acces la școală din cauza infrastructurii, nu au lemne de foc iarna, acces la sanitație și igienă adecvată, rechizite și îmbrăcăminte, și mulţi dintre ei sunt agresați și marginalizați la școală din cauza acestor neajunsuri.
Responsabilitatea trebuie înțeleasă nu numai ca identificare corectă provocărilor și a soluţiilor ci şi organizare, respectiv coordonare a instituţiilor implicate în eradicarea sărăciei. O strategie națională de combatere a sărăciei nu va funcţiona dacă nu există suportul instituţional pentru aceasta. În mod firesc, instituţiile implicate au obligația morală, ar trebui și legală, să se consulte și să lucreze împreună cu alți actori implicați pentru a face demersuri coerente și perseverente de combatere a sărăciei.

Nu numai autorităţile trebuie să se mobilizeze. Alston critică sever și activitatea societății civile, observând că și acolo este letargie. „Cred că societatea civilă este un element foarte important în exercitarea unor presiuni asupra guvernului, pentru a-l determina să acorde mai multă atenție problemelor sociale, dar în România nu am văzut vreo hărnicie ieșită din comun a societății civile, în ceea ce privește sărăcia. Aș spune că dimpotrivă, societatea civilă nu are prea multe resurse și nici nu e prea eficientă, cu excepția câtorva sectoare: copiii și persoanele cu dizabilități.”

Lipsa de voinţă politică şi performanţă administrativă sunt însă doar rezultate generate de calitatea slabă a reprezentării politice. Philip Alston observă: „corupția este o mare problemă, în sensul în care permite ca voturile celor mai săraci să fie cumpărate cu sume ridicole, dar odată ajunși la putere, politicienii nu mai au nimic de-a face cu cei săraci. Astfel, avem de-a face cu un act de distrugere a puterii politice a celor săraci. Tocmai de aceea, e nevoie ca aceste grupuri vulenarbile să-și ascută abilitățile politice.” (sursa TOTB). Poate că, așa cum ne recomandă și Alston, societatea civilă ar trebui să facă eforturi mult mai serioase de a-i ajuta pe cei vulnerabili să îşi articuleze interesele şi să se implice în viața politică. Dacă cetățenii nu vor vota corespunzător adevăratelor nevoi și preferințe, deciziile politice nu le vor reflecta interesele. Sarăcia nu trebuie să fie o barieră în calea implicării politice ci o motivaţie fundamentală.

Vizita și observațiile raportorului ONU nu trebuie ignorate, ci incluse pe agenda publică şi politică. Un pas concret pentru începerea acestor demersuri ar fi numirea de către guvern a unor responsabili pentru programe clare, coerente și concrete de combatere a sărăciei și care să răspundă pentru (in)acțiunile lor. Societatea civilă poate fi un factor de presiune dar şi un partener instituţional. Anul următor sunt alegeri locale şi parlamentare. Dacă partidele existente nu doresc să facă din sărăcie o prioritate, va fi datoria cetăţenilor şi a societăţii civile să ia atitudine față de vidul de reprezentare. Toate astea, deși par improbabile în starea actuală a lucrurilor, sunt demersuri necesare pentru ieşirea din cercul vicios al sărăciei şi lipsei de asumare a acesteia. Dacă nu repoziţionăm politic (anti)sărăcia, undeva la intersecţia dintre săraci, administraţie publică, societate civilă şi partide, riscăm să pierdem şanse importante de a evolua ca societate.

 

foto: UNICEF

Share: facebookredditmailfacebookredditmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*
Website