1989 – Eroii invizibili.

Greva generală a muncitorilor timișoreni din 20 decembrie 1989 a transformat Timișoara în primul oraș liber din România. Greva generală a muncitorilor bucureșteni din 22 decembrie 1989 a făcut ca regimul comunist să dispară.

Contribuția masivă – și decisivă! – a muncitorilor la victoria Revoluției e un adevăr istoric stânjenitor atât pentru dreapta neoliberală (din motive evidente), cât și pentru stânga anti-anticomunistă (din motive diferite, dar la fel de evidente).

Dincolo însă de astea două grupări ideologice, muncitorii sunt eroii inexistenți ai Revoluției. Despre ei nu se vorbește, lor nu le mulțumește nimeni. Discursurile comemorative se referă la „revoluționari”, la „martiri”, la „timișoreni” și „bucureșteni” – niciodată însă la muncitori.

Și totuși, marea majoritate a celor care l-au făcut pe Ceaușescu să urce pe acoperișul Comitetului Central – și de acolo să zboare, împreună cu comunismul, direct la Târgoviște – erau muncitori. Lăcătuși, sudori, strungari, sculeri matrițeri, încărcători-descărcători – și așa mai departe.

Două sunt, cred, motivele care îi fac invizibili. Primul e că trăiesc – ei sunt cei în fața cărora soldații nu au mai tras. Al doilea, că sunt muncitori. Blue collar. Clasa de jos. Cei pe care nu-i vede nimeni niciodată – și care nici nu se așteaptă să fie văzuți.

Dar acestor eroi invizibili le datorăm libertatea. Mulți dintre ei sunt pensionari acum. Sau plecați prin Italia sau Spania. Ne-au adus libertatea, după care au fost împinși înapoi în lumea lor invizibilă.

Timișorenii au încercat să-i mențină vizibili. Îi vedem prezenți și în Declarația Frontului Democratic Român, și mai târziu, în Proclamația de la Timișoara. Dar Declarația n-o mai citește nimeni. Iar din Proclamație n-a mai rămas decât Punctul 8.

Dacă nu i-am fi ignorat, poate că România ar fi arătat altfel azi. Mai incluzivă, mai atentă la drepturile economice și sociale. Mai solidară.

Și poate că măcar acum, după 26 de ani, vom începe să ne uităm la ei și să le mulțumim și lor. Poate că vom (re)învăța să fim solidari. Poate nu-i vom mai închide în cercul invizibilității. Poate că vom avea decența, după 26 de ani, să începem să facem o lume mai bună și pentru ei.

Pentru că, cine știe, poate că cei din clasa de jos vor mai opri, cândva, gloanțele altei dictaturi. Și ne vor face iarăși liberi.

Să-i onorăm azi nu doar pe cei dispăruți în moarte, ci și pe cei dispăruți în uitare, în invizibilitate și în excludere. Fiindcă și unii și ceilalți ne-au făcut liberi.

Share: facebookredditmailfacebookredditmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*
Website