Copiii Revoluției. Scrisoare de la mama mea.

 

Revoluția este un capitol al istoriei din care nu am făcut parte, dar care a produs schimbarea care mi-a marcat toată viața, care mi-a făcut cadou toate beneficiile și drepturile pe care le-am primit odată ce m-am născut, fără să fac nimic. Cadou de care am beneficiat nu doar eu, ci toți cei care ne-am născut sau am crescut în libertate, însă care a fost plătit cu viețile a aproape 1000 de oameni. Am început să conștientizez asta acum vreo 10 ani când am început să fiu interesată de subiectul revoluției. Am încercat să o înțeleg întâi de la televizor, vorbind cu părinții mei, din cărți, iar mai târziu vorbind cu cei care chiar au fost participat direct la evenimente. Port recunoștință sinceră celor care în ’89 au fost în stradă, care au avut curajul să stea în fața gloanțelor, să-și sacrifice viața pentru viitorul nostru. Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care ies în stradă de câte ori este nevoie. Din respect și recunoștință pentru darul primit și pentru a duce mai departe lupta începută în 1989. Deși am fost cam la toate protestele recente, mă întreb dacă aș fi fost la fel de implicată și atunci daca aveam aceeași vârstă. Aș fi avut oare curajul să rămân în stradă dacă știam că se trage asupra oamenilor?

După revoluție nu a fost nici ușor și nici frumos. În familia mea a lipsit entuziasmul pe care îl simt în vocile și în poveștile multora dintre cei care au luat parte la evenimente. Cred că în cazul nostru sentimentul dominant a fost frica. Frica de ce va urma, mai ales din punct de vedere financiar, ai mei nefiind pregătiți să facă față sistemului capitalist care tocmai se instalase, să-și asume riscuri, să facă credite la bancă, să investească. Așa că din primii 15 ani de viață m-au marcat lipsa banilor familiei mele, instabilitatea locului de muncă a tatălului meu, frica că o să rămânem toată viața săraci, că perspectiva unei vieți mai bune în care nu vom mai suferi de neajunsuri materiale nu o să apară niciodată. Asta a umbrit în primii mei ani de viață orice bucurie pe care mi-ar fi putut-o provoca schimbarea adusă odată cu revoluția. Anii au trecut, problemele materiale au început să se rezolve și am ajuns în momentul în care am început să le pun și altfel de întrebări părinților mei în afară de “Noi de ce suntem săraci?”. În primă fază cu reproș și acuze: “Tu de ce n-ai carnet de revoluționar la unchiul X?”; “Tu de ce n-ai fost în stradă atunci, n-ai vrut libertate?”; “Și-n anii ăștia voi de ce nu ați făcut nimic să ne fie tuturor mai bine, ați stat așa, să treacă istoria pe lângă voi?”

Acum cred că poate am cerut prea mult generației părinților mei. O societate perfectă, pe care o aşteptau toți la începutul anilor ’90, însă care nu a mai apărut. Mi-am criticat și judecat mereu părinții spunând că ar fi trebuit să facă mai mult, însă anul acesta pentru prima dată am decis să-i ascult și să îi înțeleg. Așa că am rugat-o pe mama mea să ia o pauză de la făcut prăjituri și să se întoarcă în timp. Să scrie despre cum a trăit și simțit ea revoluția, dintr-un orășel de provincie fără acțiune, atunci când se pregătea să mă aducă pe această lume.

 

<<22 Decembrie 1989-22 Decembrie 2015, au trecut 26 de ani de atunci, aproape cât vârsta fetei mele. La insistențele ei am încercat să retrăiesc momentele din acea zi, să îmi reamintesc ce am simțit noi, familia noastră, cum am perceput atunci acele evenimente. Mărturisesc că, deși acum aveam treburi multe de făcut prin casă, am luat o scurtă pauză, m-am așezat la birou și m-am întors în timp.

Era o zi de vineri, cu vreme destul de blândă pentru luna decembrie. Atmosfera cețoasă, apăsătoare, parcă încerca să anunțe, într-un fel, ceea ce avea sa urmeze. Eram singură acasă, făceam pregatiri pentru Crăciun. Nu prea aveam spor, căci evenimentele se tot precipitau prin țară, iar la televizor se transmiteau comunicate destul de des. Crainicii tv erau cam agitați şi speriați. După anunțarea sinuciderii generalului Vasile Milea, am deschis și radioul, pe Europa Liberă, am auzit comentariile lor si mi-am dat seama ca situația era gravă.  Începuse să-mi fie frica, căci nu eram obișnuită să trăiesc astfel de evenimente. Trebuie să amintesc ca în decembrie 1989 eram însarcinată, aveam 5 luni de sarcina și așteptam primul și singurul nostru copil. M-am îmbrăcat în grabă și până să ies din casă s-a produs agitația din Piață de la București și am văzut la televizor fuga familiei Ceaușescu. Nu îmi venea să cred că trăiesc asemenea momente. Am alergat pe scări, pe stradă, spre fabrica unde lucra soțul meu, dorind să-i împărtășesc, cât mai repede ce am văzut la televizor, ce s-a întâmplat. Pe drum m-am întâlnit cu un grup mare de oameni care veneau spre centrul orașului, spre Primărie, majoritatea fiind muncitori de la I.Sere, I.Mecanica, I. Colorom, fluturau steaguri cu stema ruptă și strigau din tot sufletul : “ Jos comuniștii!”,”Ole, ole,Ceaușescu, nu mai e!”,”Libertate!”,”,”Victorie!”. M-am întâlnit și cu soțul meu, era cu niște colegi și m-a certat că am ieșit din casă, considera că era periculos pentru mine, că aș fi putut pierde sarcina. Dar mie nu îmi era teamă, simțeam o bucurie imensă în acele momente, alături de oamenii dezlănțuiți și nu puteam să cred că am ajuns să trăim clipa când familia Ceaușescu a fugit, când “Epoca de Aur “a luat sfârșit. Eram destul de naivă în acele clipe, nu știam ce va urma. Momentul acela de euforie, de bucurie maximă a fost înlocuit repede, în orele și zilele care au urmat de tensiune, incertitudine, teamă, diversiune, știri care anunțau sosirea teroriștilor, a rușilor, a sirienilor, etc. Noaptea vedeam cerul luminat de trasoare, se auzeau împușcături, băteau clopotele la biserică, oamenii obisnuiți aveau puști și opreau mașinile sau trecătorii care li se păreau suspecți. Atunci mi-a fost teamă! Mă gândeam că putem fi împușcați. Mă rugam să pot da naștere copilului atât de mult dorit. Nu știam ce va fi, fetiță sau băiat, dar știam că va putea trăi în LIBERTATE, că nu va mai avea parte de regimul totalitar, de comuniștii care ne intoxicasera toată viața cu societatea socialistă multilateral dezvoltată. Credeam și speram, din tot sufletul, că o să fie mai bine, că se vor schimba lucrurile în țara noastră și copilul nostru va putea trăi într-o lume liberă, fără cenzură, că își va putea exprima părerile fără teamă și va avea parte de o viață mai bună decât a noastră. Emoția puternică provocată de căderea regimului comunist trăită în acele zile din iarna lui 1989, cred ca i s-a transmis și Andreei, fără voie, iar pe măsură ce a crescut, a crescut și dorința ei pentru libertate, de a căuta mereu adevărul și de a pune umărul direct la lupta pentru o democrație adevarată.>>

Petruț Doina

Share: facebookredditmailfacebookredditmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*
Website