Locurile cu taxă – o politică cu efecte neașteptate.

În cariera mea didactică am predat în multe locuri. Am predat la școala generală, la liceu, la o facultăți de stat și la facultăți particulare. Aș vrea să vă povestesc câte ceva despre un lucru cu care ne-am obișnuit de ceva vreme: locul cu taxă. În primul rând o să mă raportez la această nouă modalitate de a suplimenta veniturile facultăților de stat din perspectiva studentului. Când am dat eu admitere pe cele doar 25 de locuri de la proaspăt înființata secție de Comunicare de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării nici nu se punea problema unor locuri cu taxă. Totuși, în anii terminali acestea au devenit o realitate. Ele au început să apară timid, câte 10, 20 de locuri cu taxă. Îmi amintesc că îmi puneam problema încă de pe atunci: ce se va petrece cu standardele de calitate? Mai exact, vor avea profesorii suficient curaj să îi pice pe cei care plăteau taxe? Cu reflexele de elev silitor încă la locul lor am privit mereu această măsură cu scepticism. Mi s-a părut din capul locului un compromis la care au fost silite universitățile de stat din lipsă de fonduri. Și chiar așa a fost: în timp competiția nu s-a mai dat între diversele instituții de învățământ superior pentru cei mai buni studenți, ci, dimpotrivă, pentru cât mai mulți studenți. Odată cu locurile cu taxă obsesia cantității se instaurase comod și la facultățile de stat!

Perspectiva cricită în privința acestui tip de finanțare a câștigat noi argumente din perspectiva de profesor. În urmă cu câțiva ani am predat din nou la o facultate de stat. Acum sistemul era puțin diferit. În primul rând m-am mirat să aflu că o altă facultate pe care o absolvisem locurile cu taxă nu mai erau deloc o prezentă timidă, un compromis menit să mai cârpească din golurile finanțării insuficiente. Din contra. Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că acum erau 25 de locuri bugetate și… 75 de locuri cu taxă! Dar nu asta era principala schimbare. Schimbarea vine de acolo de unde studenții sunt îndemnați să lupte pe tot parcursul facultății pentru un loc bugetat. Cu alte cuvinte, chiar dacă ai obținut la examenul de admitere o medie suficient de mare care să îți permită accesul la un loc ”fără taxă”, te poți bucura de el cel mult un an. Dacă mediile nu vor fi suficient de bune, în anul universitar următor te poți trezi retrogradat pe locurile ”cu taxă”. Toate bune și frumoase. La o primă vedere pare un sistem ideal. Sincer, ca profesor, inițial m-am bucurat să găsesc în persoanele studenților mei de la stat atâta solicitudine și dorință de a-i satisface profesorului toate cerințele! Asta până în ziua în care i-am dat unuia dintre ei o carte în care se aflau câteva texte interesante. I-am spus să o dea, firește, și colegilor. Nu numai că nu s-a întâmplat așa, dar chiar s-a grăbit să plece din sală cu prețioasa captură înainte să se termine ora, nu cumva să trebuiască să o împartă cu colegii  lui. În plus, am fost mirată să constat că nu puteam folosi aceleași instrumente de comunicare pe care le foloseam cu alte grupe la alte universități. De regulă, identificam un student căruia să îi comunic informații utile pentru buna desfășurare a seminariilor viitoare. Nu, aici trebuia să comunic cu fiecare în parte pentru că lipsa de coeziune și solidaritate era totală! Aveam în fața mea starea de natură a lui Hobbes! Firește, m-am întrebat: cum s-a ajuns aici? Păi lucrurile sunt simple: când îi faci pe oameni să concureze pentru bani, vei avea în fața ta o masă de indivizi care fac orice  pentru a câștiga acei bani, sau, în acest caz, pentru a evita să piardă o sumă importantă de bani.

În cultura academică românească tocilarul a fost mereu o figură hulită. El este acel individ care face orice pentru note. Nu-l pasionează cu adevărat cunoașterea, ci intrarea în grațiile profesorului și obținerea de rezultate bune. Dintr-un reflex sănătos, în opinia mea, micile comunități de elevi și stundenți tindeau să izoleze asemenea indivizi pentru care cunoașterea era un mijloc de parvenire, nu un scop asumat. Cu totul alfel stau lucrurile în sistemul în care o notă proastă poate să îți anuleze toate eforturile anterioare și chiar să te arunce în afara universității. Unii stundeți mi-au mărturisit nu odată că nota la disciplina pe care le-o predam era foarte importantă pentru că nu și-ar fi permis să plătească taxa! Indiscutabil se câștigă prin acest sistem constrângător. Ca profesor te simți foarte confortabil: ai prezență de 100% pe tot parcursul semestrului, studenți docili gata să-ți satisfacă orice capriciu. Deci, supunere totală, individualism și competiție dusă dincolo de orice limite – oameni care fug cu cartea pe care le-o dai din sală, nu cumva să le-o ceară colegii. Și totuși, dincolo de aceste mici incidente, a existat un moment decisiv când am decis să părăsesc starea în care mă instalasem comod. A fost momentul când unul dintre ei mi-a declarat: ”știți, nu sunt de acord cu dumneavoastră, dar voi face întocmai cum doriți pentru că anul trecut am fost pe locurile cu taxă și mi-a fost teribil de greu”. Mi-a căzut ca un bolovan în cap această declarație făcută sincer, fără urmă de ură sau impertinență.

Îmi asum faptul că experiența mea mult prea limitată. Se prea poate să existe grupe cu studenți suficient de înstăriți cărora să nu le pese de taxă, se prea poate să existe solidaritate în ciuda acestui sistem ultra-competitiv – întotdeauna contează dincolo de condițiile date și ”materialul clientului”. Totuși mă bucur că am trecut o asemenea istorie pentru că ea m-a ajutat să-mi dau seama că acest sistem are potențiatul de a distruge în universități ceva foarte important. În primul rând solidaritatea – cred că cei trecuți de treizeci de ani își amintesc cu nostalgie de momentele când mergeam cu toții la gară să așteptăm pachetul de acasă al unuia dintre noi și împărțeam tot ceea ce primeam. Până și murăturile! Apoi, spiritul critic: cum poți să contești cele spuse de profesor sau chiar prezența profesorului la catedră când știi că asta poate să-i coste enorm pe părinții tăi și așa destul de strâmtorați? Cred că cei mai în vârstă își amintesc spiritul revoluționar care domnea în universități imediat după 1989, grevele, contestarea profesorilor incompetenți cu un trecut academic dubios. Ar fi putut apărea aberații de tip Oprea în acei ani? I-ar fi permis studenții unui semi-analfabet să se ridice pe asemenea culmi? Probabil că nu! Dar iată că recentele constrângeri de ordin financiar amuțesc brusc vocile protestatare din universități. Și apoi, ce să-i faci? Nu poți face revoluție în rate, așa că accepți docil capricii ciudate și lași protestul pe altă dată. Pentru când? Pentru momentul când te vei afla într-o altă competiție, la fel de acerbă, pe la vreo corporație. Atunci vei protesta – în pauza de masă pe Facebook și după orele de program pe stradă. Dar, vei protesta oare împotriva sistemului sau vei protesta împotriva ”săracilor”, a ”asistaților” și a altor țapi ispășitori pe care tot sistemul utra-individualist și ultra-competitiv ți-i livrează pe tavă numai buni de devorat?

Share: facebookredditmailfacebookredditmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*
Website