Leu sau Euro: ce e mai bine?

Nota: Acest articol este o recenzie a cărții The Euro: How a Common Currency Threatens the Future of Europe (2016) de Joseph E. Stiglitz,  laureat Nobel în economie (2001), președinte Council of Economic Advisers sub președintele Clinton (1995-1997), economist șef al Băncii Mondiale (1997-2000)

Se discută mult despre faptul că Europa e în criză, nu doar politic, dar mai ales economic. Problemele fundamentale ale Uniunii Europene pornesc de la construcția imperfectă a Tratatului de la Maastricht (1992), dar mai ales a felului în care a fost creată moneda unică (1999). Joseph E. Stiglitz descrie în detaliu cum moneda euro a fost construită pe principii macroeconomice viciate de fundamentalism neoliberal.

Din cele 28 de țări membre UE, 19 fac parte din Zona Euro. Cele 19 țări au fost lovite de Criza din 2008 mult mai puternic decât țările din afara Zonei Euro, iar țări precum Spania, Portugalia, Irlanda, Cipru și Grecia trec printr-o perioadă de cruntă depresie economică. Troika – un triumvirat ce consistă din Fondul Monetar Internațional, Banca Centrală Europeană și Comisia Europeană – cere țărilor membre Zonei Euro să cedeze din suveranitatea lor macroeconomică în schimbul asistenței financiare.

Iată câteva “realizări” din palmaresul Euro și al Troikăi (adaptat după cartea lui Stiglitz):

  • În Spania chiar dacă șomajul a scăzut de la 26% în 2013 la 20% în 2016, aproape 50% dintre tineri sînt șomeri în continuare. Mulți tineri au părăsit țara în căutare de locuri de muncă.
  • Țările mai sărace au devenit și mai sărace, iar țările mai puternice au devenit și mai puternice. PIB-ul Germaniei a crescut de la 10.4 ori mai mare decât al Greciei în 2007 la de 15 ori mai mare în 2015.
  • PIB per capita (ajustat pentru inflație) pentru Zona Euro a fost în 2015 cu foarte puțin mai mult decât în 2007. Unele țări sînt în recesiune de ani.
  • Șomajul în Zona Euro a atins 10% în 2009 și a rămas peste 10% de atunci.
  • Bugetul UE e doar 1% din PIB-ul UE. În Statele Unite e 20%. Acest nivel se traduce în cheltuieli foarte scăzute la nivel social.
  • În loc să creeze pace și armonie, Zona Euro a creat furie și suspiciune între țările membre.
  • Salariile reale au stagnat sau chiar scăzut. Clivajele între salariile mari și cele mici au crescut cu 9% în decursul unui deceniu de euro.
  • Piețele financiare europene au presupus în mod greșit că eliminarea riscului de schimb valutar înseamnă eliminarea riscului că guvernele naționale nu ar putea să-și plătească datoriile către BCE.
  • Programele macroeconomice au avut două părți critice: reduceri de cheltuieli și reforme structurale. Puterile dominante în Zona Euro au crezut în mod greșit că deficitele și datoriile mici, cuplate cu o doză solidă de austeritate, sînt cea mai bună metodă spre revenirea la creștere economică.
  • BCE s-a axat doar pe inflație în perioade de șomaj foarte mare
  • Ideologia fundamentalismului de piață neoliberal a crezut că piața nu crează bule.
  • PIB-ul Zonei Euro a fost în 2015 doar cu 0.6% mai mult față de 2007.
  • Germania, așa numita campioană economică, a crescut cu doar 6.8% din 2007, adică o medie de 0.8% pe an, ajustat pentru inflație.
  • Țări nemembre Zonei Euro au avut creșteri semnificative: Polonia 28 %, România 12%.
  • Probleme majore de imigrație: Irlanda a fost lovită de o creștere de 75% a imigrației din 2007 în 2013. Sute de mii de greci au părăsit țara în aceeași perioadă.
  • PIB-ul pentru populația activă a crescut cu doar 0.6% în perioada 2007–2015. În comparație țările non-euro au crescut cu 3.9%. În Grecia, producția per persoană activă a scăzut cu 23% din 2007.
  • Inegalitățile economice au crescut. În Spania în anii dinainte de criză inegalitatea era în scădere, dar în 2014 coeficientul Gini ce măsoară inegalitatea veniturilor, a fost cu 9% peste nivelul din 2007. Cu cât e mai mare coeficientul Gini, cu atât inegalitatea e mai mare. În cazul Greciei, coeficientul Gini a crescut cu 5% din 2010 până în 2014, o creștere foarte accelerată.
  • În 2012, conform unor studii Oxfam, o treime din greci erau sub linia de sărăcie, iar 17,5% din populație, aproximativ 1 milion de oameni, trăiau în gospodării fără nici o sursă de venit. Din 2008 până în 2012, conform unor studii UNICEF, numărul copiilor greci în sărăcie au crescut de la 23% la 40%.
  • Scurgeri masive de capital dinspre țările sărace înspre țările bogate

 

De ce s-au întâmplat toate acestea? Euro a fost creat ca o unealtă de facilitare a integrării politice și sociale a Europei. Dar instituția creată pentru a gestiona mecanismele macroeconomice a Zonei Euro, Banca Centrală Europeană (BCE), a pornit cu un mandat rigid, eminamente neoliberal și limitat la controlul agresiv asupra inflației. BCE nu are mandat de a controla șomajul și deficitele de cont curent ale țărilor membre. Următoarele politici ale BCE, cuplate de decizii ale Comisiei au creat enorme dezechilibre sociale și economice:

  • Dispariția schimbului valutar între monezile naționale a dus la dispariția pârghiilor de devalorizare a monedei naționale pentru a acoperi deficitele comerciale, și implicit deficitele de cont curent.
  • Dispariția controlului dobânzii nominale a răpit țărilor membre capacitatea de a își controla masa monetară și în special capacitatea de a crea credit pentru stimularea economiei naționale.
  • Programele de austeritate impuse Grecei, de pildă, au erodat masiv capitalul social, au adâncit inegalitățile socioeconomice, și au explodat șomajul. În perioada 2010-2015, înainte ca guvernul Tsipras să preia puterea, PIB-ul Greciei a scăzut cu 25% iar șomajul tinerilor a trecut de 60%!
  • BCE determină dobânzile de referință în Zona Euro și joacă rolul de împrumutător de ultimă instanță.
  • Mecanismul de convergență impune țărilor membre deficite sub 3% din PIB și datorii publice de mai puțin de 60% din PIB. Pactul de Creștere și Stabilitate (1998-1999) a reconfirmat aceste mecanisme.
  • Obsesia Troikăi cu salvarea băncilor germane și franceze cu prețul sărăcirii populațiilor țărilor membre.
  • Reformele contraproductive impuse de Troikă au redus șansele de redresare economică. O astfel de “reformă” (luată la întâmplare) se referă la piața alimentară a Greciei. Troika a impus Greciei să își modifice reglementările legate de mărimea pâinilor vândute. În trecut, pâinile se vindeau doar în mărimi predefinite: 0.5 kg, 1 kg, 1.5 kg, și  2 kg. Troika a vrut ca magazinele să vândă orice mărime de pâine, sub pretextul că ar crește concurența, lăsând astfel calea deschisă companiilor străine de a intra pe piața Greciei, creând și mai mare presiune pe economia locală.

Joseph Stiglitz propune următoarele politici de salvare a Zonei Euro:

  1. Crearea unei uniuni bancare.
  2. Mutualizarea datoriilor publice.
  3. Context comun de stabilizare (politici fiscale, fonduri de solidaritate, stabilizatori macroeconomici automați, flexibilitate la crearea de credit, reglementarea exceselor pieței).
  4. Convergență politică de stabilizare reală (descurajarea surplusurilor, politici de creștere a salariilor în țările cu surplus, renunțarea la politicile de divergență).
  5. O structură a Zonei Euro ce promovează șomaj zero și prosperitate pentru toți.
  6. Reforme structurale ce promovează șomaj zero și prosperitate pentru toți (sistemul financiar servește societatea și nu invers, reformarea guvernanței corporatiste, legea super-falimentului rapid, investiții în mediu).
  7. Dedicarea pentru prosperitate comună.

Alternativele nu sînt îmbietoare. Pentru salvarea euro, Stiglitz vede și posibilitatea creării unui euro flexibil, prin reintroducerea unor variante de monede naționale și reintroducerea mecanismelor de control al valutelor. Altă variantă e un divorț amiabil, adică desființarea fie parțială, fie totală a monedei comune, în scopul salvării proiectului politic european. În definitiv astfel de politici monetare nu sînt neapărat menite să reziste foarte mult în timp. Acordul de la Bretton Woods a rezistat doar trei decenii. Cel mai plauzibil viitor apropiat este continuarea unei Zone Euro într-un ritm molcom, fără reforme fundamentale, ceea ce nu va aduce prosperitatea sperată.

Dar care e locul României în această schemă? E ușor de tras concluzia pe baza analizei de mai sus că e mai bine ca România să păstreze leul cel puțin până când Zona Euro se va reforma fundamental, până când mecanismele de convergență vor fi reformate și mai ales până când Uniunea își va revizui politicile de resolidarizare socială.

Conform datelor INS, comparativ cu trimestrul IV 2016, PIB-ul României în trimestrul I 2017 a fost, în termeni reali, mai mare cu 1.7%, dar deficitul comercial față de UE e în continuare peste 8 miliarde de euro, conform Eurostat. Pe partea de rezerve România stă bine: 38.84 miliarde euro (date BNR), dar datoria externă pe termen lung e de 23.8 miliarde euro. România nu își poate permite să renunțe la pârghiile de control al comerțului exterior, renunțând la moneda națională, mai ales că parametri macroeconomici nu oferă garații sustenabile.

Europa, fie că e în Zona Euro sau nu, va trebui să înțeleagă că schema fundamentalistă neoliberală e falimentară (la propriu!) și injustă. Doar astfel moneda euro va putea să și reia rolul de liant al solidarității europene.

 

Sursa foto: Dennis Skley, www.flickr.com

Share: facebookredditmailfacebookredditmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*
*
Website